Ganduri despre echipe performante din randul 10 al stadionului Anfield

In mai am fost la meciul Liverpool – Barcelona. Printr-un noroc chior si planetele aliniate corespunzator, am gasit bilete de avion ieftine si 2 locuri la tribuna 2 in randul 10. Practic, le vedeam sudoarea fotbalistilor care alergau pe teren. Multumiri prietenilor jurnalisti sportivi. E bine sa ai prieteni multi si saritori.

Sunt fan fotbal, ma mai uit la Champions League din cand in cand, stiu ce inseamna VAR si offside, nu eram picata acolo chiar intamplator, desi nu meciul in sine m-a facut sa imi doresc cu ardoare sa ajung acolo. Ce m-a atras a fost, ca sa fiu complet sincera, dorinta de a-mi canta un stadion intreg “You’ll never walk alone” intr-un moment mai greu din existenta mea, in care aveam nevoie de discursuri motivationale si dovezi undeva intre “poti sa faci orice iti propui si singura” si “singura, singura nu vei fi niciodata”. Foarte girlish motivul, stiu. Ce a urmat in meciul ala a fost un bonus si o lectie de viata si despre asta vreau sa povestesc aici. Context, Barcelona facuse in tur 3-0. Sansele ca Liverpool sa intoarca rezultatul, infime. Stiam ca vom vedea un meci tare intre 2 echipe puternice, dar acum serios, cat de varza sa fie echipa Barcelonei sa incaseze 4 goluri si sa nu inscrie macar unul? Stiti cine joaca acolo? Messi, Sergio, Suarez, Pique.

Ajunsa la stadion, am tras cu urechea la conversatiile fanilor din pub-uri si de langa stadion. Oamenii erau super increzatori in victoria lui Liverpool. Nu increzatori, nici nu concepeau ca vor pierde. Pe undeva, eram chiar amuzata. In acelasi timp, o urma de admiratie si-a facut loc repede, auzindu-I cantand si cantand cu ei “He’s our no 4” “Uite, ma, ce inseamna sa crezi in sansa ta. Aia mica. Oricum ar fi, nu renunta. Crede in sansa ta pana la capat”.

Si am ajuns pe teren. Cei de la Liverpool au iesit primii la incalzire. Aveau o treaba de facut: extrem de concentrati, le simteai indarjirea, pase, alergau, sareau pe teren. Unul nu parea ca nu stie de ce e acolo. Klopp nu s-a uitat o clipa la ai lui. Avea incredere ca fac ce vorbisera. A stat toata incalzirea la mijlocul terenului, cu ochii pe jucatorii Barcelonei, care a iesit si ea dupa vreo 15 minute. Ei iesisera sa faca spectacol. Radeau, se simteau bine. Aveau 3 goluri in fata. Se vedea aroganta din randul 10, cred ca si din ultimul.

Si incepe meciul. 1-0, 2-0, 3-0. Liverpool juca incredibil. Nu am putut sa nu ma gandesc la cum functioneaza echipele performante care isi seteaza un obiectiv. Fiecare dintre membrii echipei isi stia rolul, fiecare dintre ei era concentrat pe ce avea de facut, s-au dublat, s-au ajutat unii pe altii, nu a stralucit unul mai mult decat celalalt, nu s-au sabotat din dorinta de afirmare. Ma uitam si totul la echipa aia era un flow. Pasele curgeau impecabil, tot ce se intampla avea un sens, accelerau cand era nevoie, ca ma gandeam daca vor pica fizic la un moment dat de la ritmul nebun pe care il aveau. Nu au picat, copiii de mingi erau instruiti sa nu intarzie nicio secunda. Era un mechanism extraordinar si o comunicare permanenta intre jucatori, personal auxiliar, public. Si cu cat ii vedeai pe ei functionand, cu atat iti sarea in ochi neputinta Barcelonei, plecata din aroganta si lipsa de concentrare. Multe vedete, care din disperare si uitand sa lucreze ca o echipa, incerca fiecare cum putea sa rastoarne situatia. O strategie care a mers de multe ori. Nu si in ziua aia.

La ce m-am gandit atunci este ca “there are a lot of I’s in a team” si cand toti acesti I’s isi stiu punctele tari, isi intelege fiecare rolul pe care il are in echipa, fiecare e concentrat pe ce are el de facut si are incredere ca toti ceilalti gandesc la fel, isi stiu bine obiectivul, au sustinerea mediului in care “joaca” si intra in arena cu mentalitatea de invingator, nu ai cum sa nu faci performanta.

Multumesc, Liverpool pentru o experienta senzationala de a vedea fotbal de mare clasa,  leadership authentic, o echipa performanta la lucru si nu in ultimul rand pentru un stadion intreg care mi-a cantat “You’ll never walk alone” cand aveam cea mai multa nevoie de energia unor oameni care cred in sansa lor.

Si un filmulet cu melodia la final. J

Anca Purdel

este preocupata de oameni, invatare, echipe si teatru. Si reuseste sa imbine toate aceste preocupari in dezvoltarea programelor de teambuilding si workshopuri folosind tehnici teatrale precum si in atentia fata de clienti.

COMENTARII /
IDEI
PAREREA TA /